1) Frică şi Cutremur, una dintre cele mai cunoscute scrieri kierkegaardiene, semnată cu pseudonimul Johannes de silentio, face parte tot din seria de scrieri pseudonime cărora Kierkegaard „nu le recunoaşte paternitatea”. De silentio foloseşte povestea lui Isaac şi Avraam pentru a obliga cititorul „atotştiutor” să renunţe la obişnuita sa blazare intelectuală şi să îşi înfrâneze reflexul de a continua să înţeleagă simplist şi eronat această pildă biblică, ca fiind pur şi simplu dorinţa lui Avraam de a-şi sacrifica fiul pentru a da ascultare poruncii divine. Problema etică a alegerii între dezideratele obşteşti-universale, pe de o parte, şi credinţa în cuvântul divinităţii, pe de altă parte, confruntă atât personajele biblice cât şi cele mitico-simbolice ale cărţii: Agamemnon şi Ifigenia, Faust şi Margareta, Lucius Brutus şi fiii lui, Axel şi Valborg, etc. Kierkegaard, ca de obicei, nu trage concluzii şi nu oferă soluţii – ci dă doar de înţeles că această alegere nu poate fi colectivă, că este atât de personală încât fiecare va trebui să o facă numai în numele său.

2) Prefeţe, una dintre operele (pe nedrept) mai puţin cunoscute de publicul cititor este probabil cel mai indicat „aperitiv” la producţia lui Kierkegaard. Această scriere pseudonimă, semnată de data aceasta de Nicolaus Notabene, constă dintr-o înşiruire de opt (nouă) prefeţe, unice prin ironia şi sarcasmul lor. Kierkegaard proclamă aici prefaţa drept un gen literar emancipat, de sine stătător şi ne-subordonat vreunei „scrieri în toată regula”. Spre deosebire de majoritatea scrierilor kierkegardiene, pururi înlănţuite şi interdependente ideatic, prima jumătate a Prefeţelor poate fi savurată pur literar fără a ţine cont de intertextualitate şi obligatoriile coduri kierkegaardiene. Încheiem cu un scurt citat din această carte:

„.. relaţia dintre scriitor şi public ar fi următoarea: scriitorul este un cârpaci prăpădit care nimic nu ştie şi nu înţelege, ci stă şi îşi aşteaptă, cu oroare şi anxietate, judecătorul aspru, judecata înţeleaptă şi competentă a preaonoratului public. Că publicul ar putea învăţa ceva de la scriitor este bineînţeles o nerozie la fel de mare ca a zice că un profesor ar putea învăţa ceva de la studentul pe care îl examinează. Ceea ce scriitorul scrie este o lucrare de examen… şi ar fi ajuns mult mai departe dacă nu ar fi scris-o deloc; căci atunci ar fi făcut şi el parte integrantă din preaonoratul public cititor. Recenzenţii, pe de altă parte, sunt executorii de încredere ai preaonoratului public, paharnicii şi consilierii lui.”